Urmeaza o scurta lucrare scrisa pentru un curs de comunicare interpersonala, in care s-a pus foarte mult accentul pe auto-analiza. E scris in 2003, daca ar fi sa-l scriu acum, pe langa alt mod de exprimare, cred ca dupa zece pagini scrise nu as ajunge nici macar la jumatate.

Mami, vreau sa fiu miliardar in dolari cand ma fac mare!

„Emotional Intelligence is a way of recognizing, understanding, and choosing how we think, feel, and act. It shapes our interactions with others and our understanding of ourselves. It defines how and what we learn; it allows us to set priorities; it determines the majority of our daily actions. Research suggests it is responsible for as much as 80% of the „success" in our lives”, a spus Freedman in „Handle with Care: EQ Activity Book”.

Pare a avea o pondere destul de mare in viata noastra de zi cu zi. Dupa ce am aflat si eu ce este exact EQ-ul, m-am mai documentat si eu, am mai analizat putin la rece, si aparent am ajuns si eu la aceeasi concluzie.

Ma consider ca avand un nivel destul de ridicat in ceea ce priveste propriul meu EQ (iti multumesc si pentru confirmarea acestui lucru, cu ocazia asta), dar asta nu e un lucru relevant avand in vedere ca ma consider ca având un nivel destul de ridicat in ceea ce priveste aproape totul. Daca stau sa ma gandesc putin, in ultimii patru ani de zile n-am mai avut probleme cu recunoasterea propriilor sentimente si emotii, chiar si cele mai „noi”. Acum doua zile, de exemplu, am fost ingropat de o avalansa de ganduri si sentimente, mi-a luat vreo zece minute, dar am reusit sa identific doua din trei: frica si confuzia/incapacitatea de a analiza la rece (din cauza avalansei mai sus mentionate). Bine, frica este mult spus, de fapt o forma mult mai „cuminte” a ei.

De recunoscut emotiile mele, sa spunem ca n-am probleme, cel putin asa consider eu. De controlat, inclin sa zic la fel. Mi se pare destul de usor de controlat ceea ce constientizezi, cunosti si stii unde si de ce exista. De exemplu, „necunoscutul” de mai devreme nu il pot controla, pentru ca nu stiu ce este, si mi-este destul de greu sa o fac.

De cele mai multe ori incerc sa nu-mi controlez sentimentele si emotiile (daca situatia o „cere”, o fac, altfel nu). Daca as face-o tot timpul, cum m-as mai putea bucura de micile lucruri din viata? intr-adevar tot le-as simti, dar am descoperit ca trairile sunt mult mai intense in momentul in care iti lasi libere emotiile. Bune sau rele, sunt mult mai bune decât nimic.

Tocmai m-a lovit un gand: unde ma descurc mai bine? La recunoasterea propriilor sentimente si emotii, sau la recunoasterea lor la alte persoane?
Majoritatea persoanelor, foarte marea majoritate, sunt destul de transparente pentru mine. Oamenii nu au invatat inca sa-si controleze emotiile si sentimentele in toate aspectele lor. Cele mai mici detalii arunca deasupra lor o umbra puternica de falsitate in momentul in care incearca sa ascunda ceva: ridicarea coltului gurii, tremuratul unei sprâncene, ochii lasati sau stinsi, miscarea obsesiva a unui deget, etc (toate astea pentru mine suna perfect normal si probabil si tie iti suna la fel). De felul meu sunt foarte atent la detalii si, in general, observ chiar si cele mai mici schimbari la o persoana. Cu cat persoana respectiva mi-e mai cunoscuta, cu atat recunosc mai repede. Sa gresesc vreodata? Nici nu concep, cu toate ca, la un moment dat e destul de probabil sa-mi gasesc „nasul”. Mi s-a mai intâmplat sa fiu foarte putin „pe alaturi”, cand am interpretat gresit cateva gesturi. Dar chiar si dupa ce am aflat asta, tot am ramas la parerea mea, impins probabil de intuitia mea „feminina”. Ei bine, tot am avut dreptate. Din nou: live and learn. Oricum, daca nu din gesturi, din intuitie si tot ajung acolo intr-un final.

Incheierea bate scurt si la obiect: „All learning has an emotional base" (Platon). Din nou, punct si de la capat.